Un coleg al lui Bogdan pe nume Thorsten s-a casatorit de curand (planificase cu ani in urma nunta cu alta, trimisesera si invitatii si aia l-a lasat cu buzele umflate in ultima secunda) si acum cica vor si ei copil. Bogdan l-a avertizat prietenos cu privire la schimbarile majore din viata lui, la care 'mnealui zambeste superior si spune: "Ei, las' ca tot o sa primesc blow job-uri"...
Buddy, am o veste proasta si una buna pentru tine cand vei deveni tatic.
Vestea proasta: vei avea mai putin sex, orice forma de sex, decat pe vremea cand erai virgin!
Vestea buna: n-o sa-ti mai pese!
Buddy, am o veste proasta si una buna pentru tine cand vei deveni tatic.
Vestea proasta: vei avea mai putin sex, orice forma de sex, decat pe vremea cand erai virgin!
Vestea buna: n-o sa-ti mai pese!
Ieri au venit in vizita doua colege (Claudi si Susan) cu copiii lor, Christoph si Annabell.
Cu Claudi si Christoph ne vedem saptamanal si ne simtim minunat impreuna, fiecare din noi a gasit in cealalta o prietena buna si deschisa, putem discuta despre orice, suntem pe aceeasi lungime de unda in mai toate chestiunile esentiale (mai putin vaccinarea, insa ne toleram reciproc punctele de vedere) si fiecare din noi o intelege foarte bine pe cealalta cu problemele, grijile si durerile unei mamici... Si ea este un fost copil captiv, in sensul ca a avut parte de la parintii ei doar de raceala, critica, negativism, ceea ce a inhibat-o foarte mult si i-a subminat increderea in ea pe viata... E un om foarte placut, care stie sa asculte, iar cum mie imi place sa vorbesc mai mult decat pot sa ascult, ne-am gasit perfect ;-))
Ieri Claudi a ramas mai mult dupa ce Susan a plecat, amandoua am simtit nevoia s-o "forfecam" putin pe Susan pentru ceea ce ne prezentase la masa de pranz... Nu stiu cum venise vorba despre jucarii si stransul acestora, iar Susan ne povesteste ca ea nici nu concepe ca Annabell sa nu-si stranga mereu jucariile si ca ea considera ca e foarte important ca un copil sa invete de acum sa fie ordonat (!). Eu am zis ca gandesc altfel, ca in primul rand e mult prea devreme pentru asa ceva si apoi pentru mine viata inseamna dezordine, am spus ca am citit si la Bettelheim ca pana la 10 ani preocuparea principala a unui copil trebuie sa fie JOACA (nu ordinea!). Cand a vazut ca nu-i impartasim parerea, a plusat pe un ton si mai ferm: "E foarte important sa invete de acum regulile, uite, si eu am fost crescuta sever si nu mi-a daunat" (asa sustin toti care traiesc in denial si pe care-i auzi "Ei, lasa ca si eu am fost batut cand eram mic si uite ca nu am murit" - ZAU???).
Am comentat: "Pana la urma de ce consideri tu ca trebuie neaparat sa invete chestia asta la 2 ani? La ce-i va ajuta in viata? Te intreb nu din perspectiva ei, ci din perspectiva MEA, a unui copil maltratat, a carui mama era obsedata ca al ei 'cuibusor' sa arate ca un muzeu, aseptic si imaculat, totul ordonat si la locul lui... Pe mine nu m-a ajutat cu nimic asta, ba chiar am devenit alergica la toti oamenii care pun pret pe chestii din astea atat de moarte! E vorba de o nevoie bolnavicioasa de ordine ca surogat de siguranta, insa tot surogat este, ordinea nu aduce fericirea". Am debusolat-o pret de cateva secunde, apoi a continuat pe aceeasi tema, aducand ca argumente ca ea a fost "educata sever" si a reusit in viata spre deosebire de fratii ei care au fost crescuti mai "lejer" si care sunt iresponsabili financiar... OK, daca finantele sunt criteriul de baza pentru aceste clasificari, I rest my case. Ea oricum nu gusta discutiile cu iz psihologic ;-(
Eu am spus clar si raspicat ca nu ma deranjeaza dezordinea si ca nu-mi voi pierde timpul si energia obligandu-l pe David sa-si adune mereu jucariile, ca ma simt bine cand il vad pe el fericit si ca din partea mea poate sa-si imprastie jucariile prin toata casa... I-am spus ca si atunci cand ne adunam la grupa de activitati tot noi, mamele, strangem totul si facem curat, mi se pare cel mai normal lucru din lume. Abia atunci - cand nu-i obligam - incep si copiii sa ne ajute de bunavoie. De pilda, David uneori goleste sertarul deschis al comodei de infasat si arunca pe jos tot ce gaseste pe acolo. Eu il las in pace, iar 10 minute mai tarziu il rog frumos sa le puna la loc, ii multumesc ca ma ajuta, iar el o face. Dar il tratez cu respect si nu-l oblig, nu-l "educ" sa faca asta.
Pe parcursul intalnirii si eu si Claudi am simtit clar ca Susan o tine foarte din scurt pe Annabell, e cu ochii pe ea tot timpul, o dreseaza pur si simplu "Ce spui acum?", "Ce se spune acum?", "Nu mai face aia, nu mai face ailalta!" si tot asa, ca un mic robotel programat sa faca impresie buna in societate... Imi aminteste de mama, care era la fel de obsedata de imaginea ei in ochii lumii... Daca ar fi interesat-o atat de mult si imaginea ei in ochii MEI, ai copilului ei, azi as fi fost mai fericita.
La un moment dat am spus ca eu nu vreau sa-mi educ copilul sever si ca de fapt daca ma gandesc bine nu vreau sa-l EDUC deloc, mie educatia mi se pare un mare cacat, mai ales de cand am citit-o pe Alice Miller (D-zeu s-o odihneasca), "educatia" asa cum o concep aceia care o aplica nu este altceva decat un abuz de putere asupra unei fiinte pe care ar trebui s-o respectam si s-o insotim cu dragoste pe drumul propriei dezvoltari.
Susan relateaza apoi pe tonul cel mai normal ca ea ii mai arde cate una la fund lui Annabell ("cand nu mai merge altfel" - CE sa mearga altfel???), dar nu-si face griji deoarece "lasa, ca inca are pampersi, nu simte mai nimic" (!?!). Cum sa nu te cutremuri cand vezi atata ignoranta si lipsa de empatie? Pai durerea sufleteasca de a fi lovit de mama cantareste cu milioane de tone mai mult decat durerea fizica!! Nu mai vorbesc de orbirea care o impiedica sa vada ca ea de fapt da mai departe ceea ce i-au facut ei parintii ei! Exonerandu-i pe parinti de raspundere ("bine mi-au facut ca m-au educat sever"), furia reprimata din ea va fi canalizata catre fetita asta nevinovata, de mila careia mi se rupe inima...
Eu am spus ca o singura data mi-a alunecat mana de furie (cand David statea pe comoda de infasat si m-a lovit rau de tot cu picioarele in piept desi il rugam sa n-o mai faca - am probleme mari de tot sa ma stapanesc cand sunt lovita, atunci iese furia la suprafata!!) si atunci in mod reflex l-am pleznit pe David peste manuta, iar cand el si-a retras-o si a spus pe un ton plin de tristete "Aua!!", l-am luat in brate, mi-am cerut iertare, am plans minute in sir si m-am simtit ca ultima nenorocita si de atunci nu am mai facut niciodata un astfel de gest! Susan: "Ah, peste mana o pleznesc regulat!! Daca nu ma asculta!!" - aici a fost clipa cand m-am ridicat si am inceput sa strang farfuriile de pe masa si am schimbat subiectul. E ultima oara cand aceasta persoana mai intra la mine in casa.
Azi am aflat intamplator ca in vara a murit Madalina Manole. Si am tot gugalit cateva ore bune. Am citit articole, am vazut filmulete, am vazut si filmuletul facut de ea in oglinda, unde isi ia ramas bun in acel mod halucinant...
Sunt complet intoarsa pe dos, simt deja cum fac febra. Poate ma paste si o raceala, nu stiu, dar ma simt efectiv rascolita, m-a dat peste cap tot ce am vazut si ce am citit. Simt ca imi arde sufletul!
La inceput, nestiind eu mare lucru despre Madalina Manole decat ca i se zicea "fata cu parul de foc", m-am intrebat "Cum poate sa se sinucida o mama a unui copil de un an"? Ei, uite ca poate.
Primele beculete mi s-au aprins cand am aflat ca Madalina Manole a fost zodia Racului. Da, stiu, prejudecatile mele, bla-bla-bla... Dar se potrivesc SI aici al naibii cu tot ce cunosc eu despre zodia asta si se aplica mai ales la narcisistii patologici carora li s-a distrus sufletul de catre parinti, narcisistii patologici macinati de perfectionism, de aparente si de obsesia de a controla totul in jurul lor, narcisistii patologici care ajung sa se urasca intr-un asemenea hal incat uneori sinuciderea pare unica scapare.
Discutam mai alaltaieri cu o prietena buna despre diferenta (oarecum considerabila) de varsta dintre ea si noul ei prieten, asa am ajuns la diferenta de varsta dintre mine si Bogdan, care e de 6 ani... Si ea imi spune "Dar atunci, la inceput, n-ai spus ca te deranja, ba chiar ai accentuat ca nu te deranjeaza deloc"... iar cand i-am spus ca totusi ma deranja si ma simteam complexata, ea a adaugat "pai atunci ce sa zic... daca nu spui ce simti sau ce gandesti..."
Oare e asa neobisnuit faptul ca nu spunem intotdeauna ce simtim si ce gandim? In realitate asta e regula, de cele mai multe ori noi insine nu stim ce simtim si ce gandim... cel putin pana nu parcurgem o analiza personala cu ajutorul careia sa incepem sa ne privim ceva mai obiectiv si mai realist...
Cand facem afirmatii despre noi insine, de multe ori ne exprimam doar dorinta de a fi asa cum spunem ca suntem, ne transpunem inconstient intr-un ideal cu care avem prea putin in comun. Oamenii se mint aproape permanent. Narcisistii patologici mint fara a constientiza ca mint (Doamne, cat timp mi-a luat ca sa accept acest adevar).
Mama obisnuia sa "potriveasca" mereu adevarul asa cum ii convenea ei pe moment (mai ales cand o lua putin pe ulei). Si ar fi jurat pe viata oricui ca spune 100% adevarul si numai adevarul... Tata nu inceta sa se minuneze: "Mai, dar ce mai fabulezi!"... Culmea e ca eu pe vremea aia aveam incredere oarba in mama si il condamnam pe tata. Intre timp am realizat ca avea mare dreptate.
Adevarul este ca nu ne cunoastem pe noi insine nici cat negru sub unghie fata de cat am vrea sau pretindem ca o facem. De cate ori nu auzim "Ah, eu in locul lui cutare"... Mda, ce noroc ca nu suntem in locul lui cutare, altfel categoric am reactiona altfel decat spunem si decat credem... iar in lipsa situatiei respective ne putem amagi in continuare ca noi ne-am fi comportat Y in situatia X... e unul din jocurile mentale favorite ale speciei umane.
In general nu ne cunoastem pe noi insine cu adevarat (si asta ne ingreuneaza orice tentativa de a cunoaste si pe altcineva), ne mintim pe noi insine (si automat ii mintim si pe cei din jur, chiar daca involuntar) si traim de cele mai multe ori intr-o lume inchipuita si de aceea cei mai multi fac BUF cand dau cu nasul de lumea reala...
Imi aduc aminte ca la inceputul relatiei mele cu Bogdan am avut cateva discutii foarte edificatoare despre diverse subiecte, in decursul carora el ma tot "demasca" pentru modul naiv cum il idealizam si mereu imi spunea "Feli, nu ma idealiza fiindca vei fi permanent dezamagita... Nimeni nu este perfect, fiecare are defectele lui... important este sa ne cunoastem si sa ne iubim si sa ne acceptam asa cum suntem"... Mare dreptate avea si mult am progresat datorita lui si datorita terapiei... am ajuns in sfarsit sa nu mai vad totul in alb si negru, cum faceam inainte... Si sunt nespus de fericita ca in ciuda defectelor pe care le avem amandoi, iubirea noastra este inca alive and kicking, dankeschön...
Humpaidi si humpaida - veni si ciclu' asa!
Mai frate, da' ce mai dereglare, sa-mi intarzie chiar 3 saptamani!! In fine, calu' de dar nu se cauta la chiloti, asa ca ma bucur si mai bifez o grija rezolvata!
Io-te cum mai facui in viata asta un alt test de sarcina!
Dar s-o iau cu inceputul.
In august mi s-au terminat anticonceptionalele si nu am avut timp sa ma duc la ginecoloaga din Hanau ca sa-mi iau reteta pentru altele, am tot amanat pana cand nu s-a mai putut. Am zis ca stau pe bara o luna (si cu pastilele si cu sexul) si incep dupa aia un pachet nou - reteta mi-a ridicat-o Mutti din Hanau, caci inca nu am gasit un ginecolog prin apropiere si oricum mi-am jurat ca nu ma mai duc la barbati.
Booon...
Pe 28 septembrie m-am dus la noua doctorita de cartier (locuieste aproape vizavi) din cauza otitei. A doua zi mi-a facut analizele de sange si de urina, iar asistenta mi-a zis ca am ceva sange in urina, semn ca urma sa-mi vina ciclul...
Pe 3 octombrie (pentru cine nu stie, pe 3 octombrie 2007 l-am conceput pe David) am "sarbatorit" cu Bogdan evenimentul, eu crezandu-ma 100% in perioada safe, ca doar urma sa-mi vina ciclul, nu?
Ei, asta a fost pe 3 octombrie si pana in ziua de azi nu a venit nici urma de ciclu!!!
Azi mi-am facut asadar un test de sarcina (din ala Clearblue electronic, sigur-sigur si precis-precis, de-ti spune si cate zile s-au scurs de la data conceptiei).
Rezultatul este: nicht schwanger.
Da' atunci ce face ciclul ala, de ce nu vine? Si de unde era sangele ala in urina? Ca m-am cam speriat...
Am reusit aseara sa formulez o frumusete de scrisoare, cu argumente beton si o formulare de superclasa germana, catre rahatul de comisie de la asigurarile medicale care mi-a respins cererea de cura pentru mama si copil.
Nenorocitii au "verificat" urgent documentele mele si mi-au scris ca ei nu considera aceasta cura ca fiind "zielführend" (= nu duce la realizarea scopului!). Fara nici o explicatie suplimentara despre cum au ajuns ei la concluzia asta, fara nici un alt cuvant.
Pe alt paragraf imi scriu ca da, necesitatea unui tratament exista, DAR ia sa fac eu bine si sa ma internez la clinica de psihiatrie din Hohe Mark, sa ma tratez acolo (!). Asta dupa ce eu scrisesem in cererea mea clar si raspicat ca nu avem nici un ajutor de zi cu zi pentru David si deci nu as avea unde sa-l las!! Ce atenti au citit cererea mea, nu? De fapt stiu ce urmaresc ei: imi ofera o asa-numita "Scheinlösung" (= solutie falsa), la care ei sunt constienti ca NU voi apela, dar profita de asta ca sa-mi refuze cererea de cura.
Ah, in final imi sugereaza ca dupa ce ma externez de la Hohe Mark (!) sa incep o "Traumatherapie" (nu mai traduc, ca se intelege) si sa ma consult cu medicul meu.
Unde sa incep cu explicatiile, ca si acum mi se urca sangele la cap?
Le-am formulat (politicos, intr-o germana de ambasada ;-)) ca nu sunt de acord cu faptul ca imi refuza cererea si ca fac apel in conformitate cu legea X. Apoi le-am cerut sa-mi trimita o copie a expertizei comisiei. Am scris ca din epistola lor nu reiese sub ce forma si pe baza caror criterii au decis ei ca eu nu indeplinesc conditiile pentru aprobarea unei astfel de cure. Motivul ca aceasta cura nu ar duce la realizarea scopului este pentru mine insuficient.
Am spus apoi ca sunt dispusa sa discut cu orice medic pe care mi-l recomanda ei, pentru a explica mai detaliat situatia si pentru a elimina orice indoieli ale comisiei ca am nevoie urgenta de aceasta cura.
Am mentionat apoi ca actuala mea doctorita si cu mine suntem de parere ca tocmai aceasta cura este absolut necesara si ideala datorita faptului ca este un ajutor compact, intens si practicabil. Azi ma duc la ea sa-i arat ce am formulat eu si sa-i cer o trimitere de urgenta (Dringlichkeitsattest) pentru chestia asta.
Apoi le-am explicat asa: "Propunerea dvs. de a ma interna in alta clinica nu poate fi realizata din motive usor de inteles. Dupa cum am mentionat deja in cererea mea, sotul meu si cu mine nu avem absolut nici o posibilitate de a-l incredinta pe copilul nostru unei persoane care sa aiba grija de el pe perioada cat eu as fi internata. In plus, din august am reluat serviciul ca asistenta intr-o firma de avocatura si nu doresc in nici un caz sa-mi periclitez situatia socio-profesionala stabila printr-o internare intr-o clinica psihiatrica. Veti intelege ca doar ideea in sine e suficienta pentru a-mi declansa stari de angoasa existentiala care nu fac decat sa-mi adanceasca depresia."
Am continuat asa: "Prin aceasta cura imi doresc sa ma distantez putin de stresul de zi cu zi si sa imi incarc bateriile, pentru a-mi putea gestiona mai bine viata. Cura aceasta este absolut necesara pentru mine deoarece este singura posibilitate prin care as avea 3 saptamani timp sa ma ocup intens de sanatatea mea SI de cea a copilului. O asemenea cura ar fi o experienta importanta si m-ar motiva, mi-ar oferi modalitati de abordare pe care le-as putea aplica si in viata mea de zi cu zi." (in fine, in germana suna ca la carte ;-))
"Cu multa placere sunt dispusa ca dupa aceea sa va urmez sfatul si sa incep o Traumatherapie cu un terapeut competent. Va rog sa-mi dati cateva recomandari de terapeuti in zona Frankfurt/Offenbach" (pai daca ei imi dau sfatul asta, atunci imi iau trimitere de la doctorita si ei imi vor plati terapia, iar eu paralel ma duc si la Elfriede pe banii mei!). Elfriede mi-a povestit ca fiica ei practica aceasta Traumatherapie (la nevoie o rog si pe ea sa-mi recomande pe cineva), e vorba despre un tip specific de terapie care se ocupa cu retrairea traumelor vechi de atatea ori pana cand dispar triggerele si trauma este in intregime prelucrata. Dupa cum suna teoretic, e ceva bun, iar daca asigurarea se ofera atat de generos sa-mi plateasca o astfel de terapie, cum as putea eu sa-i refuz? ;-))
La final am pus asa: "Cererea mea ramane valabila. Va rog sa verificati din nou raportul medical initial si scrisoarea aceasta, precum si trimiterea doamnei dr. X si sa-mi aprobati cererea."
Scrisoarea are 2 pagini si va spun ca mi-a transpirat creierasul pana cand am formulat-o intr-un fel care sa ma multumeasca. Insa acum sunt optimista ca nu-mi vor refuza cererea!
V-am pupat, acum plec la doamna doftor ca sa-mi dea acea trimitere.
Nenorocitii au "verificat" urgent documentele mele si mi-au scris ca ei nu considera aceasta cura ca fiind "zielführend" (= nu duce la realizarea scopului!). Fara nici o explicatie suplimentara despre cum au ajuns ei la concluzia asta, fara nici un alt cuvant.
Pe alt paragraf imi scriu ca da, necesitatea unui tratament exista, DAR ia sa fac eu bine si sa ma internez la clinica de psihiatrie din Hohe Mark, sa ma tratez acolo (!). Asta dupa ce eu scrisesem in cererea mea clar si raspicat ca nu avem nici un ajutor de zi cu zi pentru David si deci nu as avea unde sa-l las!! Ce atenti au citit cererea mea, nu? De fapt stiu ce urmaresc ei: imi ofera o asa-numita "Scheinlösung" (= solutie falsa), la care ei sunt constienti ca NU voi apela, dar profita de asta ca sa-mi refuze cererea de cura.
Ah, in final imi sugereaza ca dupa ce ma externez de la Hohe Mark (!) sa incep o "Traumatherapie" (nu mai traduc, ca se intelege) si sa ma consult cu medicul meu.
Unde sa incep cu explicatiile, ca si acum mi se urca sangele la cap?
Le-am formulat (politicos, intr-o germana de ambasada ;-)) ca nu sunt de acord cu faptul ca imi refuza cererea si ca fac apel in conformitate cu legea X. Apoi le-am cerut sa-mi trimita o copie a expertizei comisiei. Am scris ca din epistola lor nu reiese sub ce forma si pe baza caror criterii au decis ei ca eu nu indeplinesc conditiile pentru aprobarea unei astfel de cure. Motivul ca aceasta cura nu ar duce la realizarea scopului este pentru mine insuficient.
Am spus apoi ca sunt dispusa sa discut cu orice medic pe care mi-l recomanda ei, pentru a explica mai detaliat situatia si pentru a elimina orice indoieli ale comisiei ca am nevoie urgenta de aceasta cura.
Am mentionat apoi ca actuala mea doctorita si cu mine suntem de parere ca tocmai aceasta cura este absolut necesara si ideala datorita faptului ca este un ajutor compact, intens si practicabil. Azi ma duc la ea sa-i arat ce am formulat eu si sa-i cer o trimitere de urgenta (Dringlichkeitsattest) pentru chestia asta.
Apoi le-am explicat asa: "Propunerea dvs. de a ma interna in alta clinica nu poate fi realizata din motive usor de inteles. Dupa cum am mentionat deja in cererea mea, sotul meu si cu mine nu avem absolut nici o posibilitate de a-l incredinta pe copilul nostru unei persoane care sa aiba grija de el pe perioada cat eu as fi internata. In plus, din august am reluat serviciul ca asistenta intr-o firma de avocatura si nu doresc in nici un caz sa-mi periclitez situatia socio-profesionala stabila printr-o internare intr-o clinica psihiatrica. Veti intelege ca doar ideea in sine e suficienta pentru a-mi declansa stari de angoasa existentiala care nu fac decat sa-mi adanceasca depresia."
Am continuat asa: "Prin aceasta cura imi doresc sa ma distantez putin de stresul de zi cu zi si sa imi incarc bateriile, pentru a-mi putea gestiona mai bine viata. Cura aceasta este absolut necesara pentru mine deoarece este singura posibilitate prin care as avea 3 saptamani timp sa ma ocup intens de sanatatea mea SI de cea a copilului. O asemenea cura ar fi o experienta importanta si m-ar motiva, mi-ar oferi modalitati de abordare pe care le-as putea aplica si in viata mea de zi cu zi." (in fine, in germana suna ca la carte ;-))
"Cu multa placere sunt dispusa ca dupa aceea sa va urmez sfatul si sa incep o Traumatherapie cu un terapeut competent. Va rog sa-mi dati cateva recomandari de terapeuti in zona Frankfurt/Offenbach" (pai daca ei imi dau sfatul asta, atunci imi iau trimitere de la doctorita si ei imi vor plati terapia, iar eu paralel ma duc si la Elfriede pe banii mei!). Elfriede mi-a povestit ca fiica ei practica aceasta Traumatherapie (la nevoie o rog si pe ea sa-mi recomande pe cineva), e vorba despre un tip specific de terapie care se ocupa cu retrairea traumelor vechi de atatea ori pana cand dispar triggerele si trauma este in intregime prelucrata. Dupa cum suna teoretic, e ceva bun, iar daca asigurarea se ofera atat de generos sa-mi plateasca o astfel de terapie, cum as putea eu sa-i refuz? ;-))
La final am pus asa: "Cererea mea ramane valabila. Va rog sa verificati din nou raportul medical initial si scrisoarea aceasta, precum si trimiterea doamnei dr. X si sa-mi aprobati cererea."
Scrisoarea are 2 pagini si va spun ca mi-a transpirat creierasul pana cand am formulat-o intr-un fel care sa ma multumeasca. Insa acum sunt optimista ca nu-mi vor refuza cererea!
Stati asa si nu va inghesuiti pana nu aflati ce inseamna. E vorba de varianta à la David a pepenelui verde (in germana = Wassermelone).
Pofta buna ;-)